VIATA DE LANGA MINE

FORUM DIFICIL PENTRU CEI CE CRED ORBESTE, INDIFERENT IN CE
 
AcasaAcasa  PortalPortal  InregistrareInregistrare  ConectareConectare  

Distribuiţi | 
 

 Istoria ultimului secol vazuta cu alti ochi

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
mizrahind



Mesaje : 40
Data de inscriere : 07/08/2012

MesajSubiect: Istoria ultimului secol vazuta cu alti ochi   13.11.12 15:47

Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010





Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961


Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un
control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea
multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi
coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi
absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o
afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în
timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a
izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc
lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea
Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania,
Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase
acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele
germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate
convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru
soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat
foametea.

În aceeaşi perioadă, armata
franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de
tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească
înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă;
ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se
prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun
singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate
acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania
oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo
ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să
considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci
Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă
în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o
pace
negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue
un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania
(care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la
Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că
povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile
mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga
acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război,
dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă
Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri,
eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că
vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de
partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după
victorie”.




Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în
război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este
Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia
avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut
dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv
oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut
niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea
ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de
schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în
război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune
sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre
dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în
cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei,
de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate
pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei,
bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană
aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau
pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi
doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau
pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci
celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu
un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi
Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au
pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în
speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi
evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au
mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta
a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece
de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând
despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus
împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau
buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii
executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La
puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război
Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului
Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te
acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la
Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui
Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în
război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în
acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca
cineva care ar
trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui.
Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca
America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în
Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile
din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi
respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu
ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit
să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori,
care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât
lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a
fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a
plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci
această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se,
este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi
putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război.
Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi
germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117
evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e
normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul
Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau
bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi
să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa
germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă,
germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească
înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că
sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice
mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al
istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident
indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a
lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era
acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi
industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin,
care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi
Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei
Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai
celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în
Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească:
„Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie
ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi
învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată
tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar
intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la
înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii
pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că,
după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au
trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că,
prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră.
Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii
noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta
faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi
de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum
v-aţi simţi…




Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de
drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă
eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră
calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu
respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că
doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi
că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au
scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că
sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul
german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a
Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au
descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola
sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment
religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic.
Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge
acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl
Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania
interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe
evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar
primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun
motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină
decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică,
germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era
constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai
departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe
timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic.
Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile
puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii;
comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa
pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între
Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric
pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste
trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere
politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce
descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente
puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul
vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea
Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de
Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către
Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre
de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E
drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător,
la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot
în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi
bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au
preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl
Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală
pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în
Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi
comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a
căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost
anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar
germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără
să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de
atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră
împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă
cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de
germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei
era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau
presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în
momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea
cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea
poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor.
Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o
discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile
nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată,
pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară
şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei
înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o
conferinţă la Amsterdam.
În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest
oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi
instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau
nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest
ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase
să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de
la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei
americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers
de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit
următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva
Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru
împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza
un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei
depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o
realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le
importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export
două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august
1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi
autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat
această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă
reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi
care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat
economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un
boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai
puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al
conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au
trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de
milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor
boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!”
sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia
evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20
ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi
pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni
nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în
rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară
boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne
îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau
evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele
evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui
proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara
prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi
să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol.
Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un
diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit
într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele
sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1
consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în
continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a
explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi
boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau
autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu
mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii
să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată
pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii
deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista
cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o
Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică.
URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu
suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând
vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de
dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40
000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii
metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război
mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi
ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi
sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în
Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic,
pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca
toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea
respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut
sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni
din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam,
pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în
timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin
birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care
era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între
el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul
mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe
preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal
Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu
teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi
vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca
degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să
afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în
timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi
măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care
credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul
din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă,
singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se
repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord
pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că
orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în
următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi
jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio
valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de
câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul
făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat
germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi,
americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din
aceleaşi motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare,
dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în
1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City,
fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al
doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti
şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa
evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei
publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite.
De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar
din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi
maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine
puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard
Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph
Kennedy,
John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii
americane.
Discursul pe care l-am
redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din
Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre
actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să
parcurgeţi cu atenţie discursul său.
Sus In jos
 
Istoria ultimului secol vazuta cu alti ochi
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
VIATA DE LANGA MINE :: SUBIECTE :: Istorie-
Mergi direct la: